LISTA TORŢIONARILOR. Ce au găsit după trei zile de săpături arheologii şi istoricii în GROPILE COMUNE de la Periprava

Pentru prima oară în istoria recentă a României, la Periprava, în Deltă, la doar câţiva kilometri de graniţa cu Ucraina, a fost deschis un şantier arheologic pentru identificarea gropilor comune în care au fost îngropaţi deţinuţii politici morţi în lagărul comunist condus în la începutul anilor `60 de torţionarul Ion Ficior. Demersul este coordonat Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Reporterii Gândul participă la săpăturile pentru identificarea gropilor comune. Gândul în parteneriat cu IICCMER vă prezintă o amplă investigaţie în una dintre cele mai negre perioade din istoria României, prezentând dosarele celor mai mari călăi ai României. 

Citeşte şi:

Organul torţionarului din noi. Schimbaţi manualele de istorie şi creşteţi pensia, dacă nu o puteţi tăia

Interviu cu torţionarul Ion Ficior, fostul comandant de la Periprava

Mărturii ale supravieţuitorilor din lagărul de la Periprava

Mărturii ale foştilor gardieni ai lagărului condus de Ficior

“Îi aduceau noaptea, cu căruţa, domnule. Eram copii şi mai ieşeam la privată. Se auzeau ţipând, de la bac, de la Cernovca, peste lac. Atunci aveam casa în capul străzii; pe acolo intrau caraliii cu căruţele; veneau peste sărărie. Îi duceau la cimitir, pe o stradă, acolo. Îi aruncau peste gard, câte trei-patru. Când se întuneca, se auzeau roţile scârţâind pe drum – vorbe, gemete, şoapte. O întrebam pe mama – “şto e mamuşca”?! Şi mama ne spunea, ca să nu ne sperie: sunt păsări de noapte mamuşca, aşa e cântecul lor!”. Ne îmbărbăta sărmana cu basmaua la gură şi cu ochii umezi”.

Femeia ne povesteşte peste gard gândul şi amintirea ei. Nu împlinise şapte ani, când visele i-au fost sparte de ţipetele “de pasăre rănită” ale deţinuţilor din Periprava.

Satul cu copii bălai

Periprava e un sat cu 150 de suflete, pierdut în Deltă, pe braţul Chiliei, printre smârcuri, stuf, salcâmi sârmoşi, măceşi împodobiţi cu ciorchini portocalii, şi ape verzi; la nici trei kilometri de Dunăre. Vreo sută de case vechi, cu totul, cele mai multe zugrăvite luminos, în alb-albastru, deschise pe sub coama groasă a stufului din creştet. În tâmple, jocuri frumoase de lemn cioplit - o stemă a casei, un joc simbolic de păsări şi animale. Copii bălai, cu ochi albaştri, joacă jocuri ciudate şi mărunte în nisipul străzii, amuşinaţi de câini mici şi clonţoşi. Miroase a vânt de toamnă încă însorită şi a balegă de vacă, venită, în trecere, pe-acasă. “Vine dimineaţa, o mulg, şi pleacă-n treaba ei, bre omule. Nici n-am habar c-am vacă”, îmi zice nea Volodea, în timp ce umblăm în sat, pe la porţile oamenilor, ca să găsim ultimii caralii în viaţă. Iar când îi găsim ne spun că nu ştiu nimic. Că ei nu ştiu nimic.

Caraliii tineri

“Când au venit atunci, în ’56 - ’57, şi au întrebat în sat cine vrea să meargă la pază, la puşcărie, toţi ăia tinerii s-au dus. Le dădea salariu bun, haine de vară, de iarnă, alimente pe Ordinul 50... Cum să nu se ducă?! Ăilalţi, veniţi tot caralii, din alte părţi de ţară, s-au căsătorit cu fete de la noi şi au rămas aici. Duminica se umplea satul, la cămin. Veneau la dans. Fetele se îmbrăcau în costum naţional. Ce mai jucau. Cu câinii veneau. Aveau nişte câini... Cum să nu se facă caralii cu aşa o viaţă care le-o făcea partidul şi securitatea?!”.

Tanti Ana povesteşte toate astea rezemată de stâlpul porţii, cu un soi de înţelegere şi ironie amară. A trăit toată devenirea aşezării, odată cu înfiinţarea puşcăriei şi a coloniilor de muncă forţată pentru deţinuţi politici de la Periprava. „Întâi au venit prin `57, pe Dunăre. Îi ţinea pe bac, în mizerie şi în bătăi”. „Măiculiţă, ce mai bătăi”, îi ţine isonul, de pe „canapeaua” fixată în gardul curţii, Andruşca, zis „Japonia”, după un fiu al unei foste soţii, de la Tulcea, care a promis că-i ia gâtul cu cuţitul. „Da’ a plecat în Japonia, dă-l la dracu, ptiu!! Eu zic c-o fi intrat în Yakuza”, mai spune Andrei, şi iar se miră. „Domnule, ştii cum îi bătea? Auzeam de aici când ţipau. Îi punea să le lingă bocancii şi-i lovea cu ei în gură”, zice şi face o pauză privind în gol prin colţul ochilor oblici, şi ei amintind, oarecum, de Japonia. „Şi tata a fost caraliu; şi eu am fost miliţian, la Crişan. Da’ nici tata, nici eu nu am bătut. Nu!!”, refuză gândul Andruşca, scuturându-şi pletele scăpate pe sub borurile înguste ale pălăriei de plajă cu fermoar şi buzunar la bentiţă. Omul e o figură. Are o cultură pe care o expune la cârciumă, ştie din Eminescu, cât îl mai ţine memoria, bea spirt medicinal – pe care l-a botezat „Panasonic” - cu apă - pe care a botezat-o „Împingător”. Când e beat, nu-i e teamă că orbeşte. Când e treaz se vaită că nu prea mai vede. „Nişte animale”, conchide „Japonia”, ducând sticla de bere la gură, ca pe o gargară de dimineaţă.

Trăgeau nisipul peste ei şi aşa îi lăsau

„I-a muncit ca pe animale la toate digurile astea de aici. Pe urmă la stuf, la porumb, la tot. Au ridicat comandamentul puşcăriei – Casa Roşie îi zicea, că i se vedea ţigla din avion –, barăcile deţinuţilor, casa pompelor, blocurile tip Mamaia, pentru caralii, dormitoarele pentru militari, şcoala. Noi ştim asta, pentru că acolo ne trimeteau părinţii, la cumpărături. Erau de toate”, mai spune tanti Ana.
O întreb dacă ştie ceva despre morţii din penitenciar, de la bac, de la Grind. Îmi spune că a auzit oamenii în sat vorbind despre asta. „Îi aduceau noaptea şi-i aruncau peste gard, în groapă; erau înfăşuraţi în stuf şi legaţi cu sârmă. Uneori îi aducea în nişte lăzi din placaj, ceva. Ziua făceau gropile. După ce îi aducea, trăgeau nisipul peste ei şi aşa-i lăsau – fără cruce, fără lumânare, ca pe câini”. 

„Ion Ficior a urmărit distrugerea deţinuţilor”

Directorului general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Dan Mihai Ţălnaru, e încă tânăr la cei 45 de ani ai săi. Un tip roşcat, bătăios, inteligent şi cu Institut de Teatru la CV. În general, un alt fel de director general decât modelul clasic şi gomos. Coordonează de o bucată de timp un proiect care urmăreşte trimterea în justiţie a comandanţilor-torţionari din sistemul penitenciar comunist în puşcăriile căruia au murit mii de deţinuţi politici.
El spune pentru Gândul că “Formaţiunea Periprava”, cu indicativul 0830, aflată în Delta Dunării, la aproximativ 30 de kilometri de Marea Neagră şi trei de satul Periprava, a fost locul în care, în cei şapte ani de funcţionare, au pierit sute de deţinuţi politici. “Aceşti oameni au fost folosiţi la munci infernale, mult peste puterile lor, date fiind condiţiile de detenţie”, spune directorul general. Muncile la care se referă Ţălnaru însemnau construirea digului de apărare împotriva inundaţiilor generate de apele Dunării; desţelenirea terenului; defrişarea stufului, munci agricole, precum şi construcţia unei şosele de aproximativ trei kilometri, care făcea legătura între colonia de muncă forţată şi aşezările din zonă.

„Cel mai dur regim de detenţie din întreaga perioadă de funcţionare a penitenciarului a fost instaurat odată cu venirea la conducerea lagărului Periprava, a colonelului Ion Ficior”, spune Ţălnaru. “Această perioadă a fost deosebită faţă de celelalte, remarcându-se printr-un regim menit să ducă la lichidarea fizică a deţinuţilor politici, prin metode directe şi indirecte. Printre acestea, s-au numărat: condiţii de detenţie inumane, rele tratamente, lipsa de hrană, frigul din barăci şi suprapopularea acestora, lipsa apei potabile – apă consumată provenea direct din Dunăre -, lipsa oricărui fel de asistenţă medicală, lipsa medicamentelor, aplicarea pedepselor corporale extreme fără motivaţie, norme de muncă aberante şi de neîndeplinit”.

În urma cercetării efectuate de experţii IICCMER - între care tânărul istoric Constantin Vasilescu, de la Serviciul “Analiza regimului comunist” – a reieşit că în perioada în care Ion Ficior a funcţionat în cadrul formaţiunii 0803 Periprava (1958 – 1963) au fost înregistrate cele mai multe cazuri de deces – 103, dintr-un total de 127 atestate documentar până în prezent. “În momentul de faţă acesta este numărul minim de decese, în rândul deţinuţilor politici, pe care am reuşit să-l certificăm în baza cercetărilor desfăşurate pe teren şi în arhivele penitenciarului Tulcea, CNSAS sau în arhiva primăriei C.A. Rosetti. Este de presupus ca în perioada următoare, pe măsura avansării investigaţiilor, acest număr să crească simţitor”, spune Vasilescu pentru Gândul.

“În opinia mea, măsurile luate de colonelul Ficior au urmărit, în esenţă, distrugerea deţinuţilor, cu bună ştiinţă. Spun asta în urma studierii a mii de pagini şi a zecilor de mărturii vii. Persoanele pe care le-am audiat pot depune, la rândul lor, oricând, mărturie. Îmi permit să citez, ca o concluzie a celor spuse, pe marele Nicolae Iorga: “Cine uită, nu merită!”, şi-a încheiat pledoaria directorul IICCMER.  

Periprava – “Ultima Frontieră”

Împreună cu Dan Mihai Ţălnaru, Constantin Vasilescu, blindat cu o cameră de luat vederi, şi cu doi tineri arheologi constănţeni, dr. Constantin Băjenaru şi colegul său Dan Vasilescu, am ajuns în urmă cu trei zile la Hotelul “Ultima Frontieră”, din Periprava. Un spaniol, un francez şi un român au deschis resortul de patru stele, culmea ironiei, chiar în fosta clădire a comandamentului lagărului de muncă condus de Ion Ficior.
Oamenii habar n-au avut ce adăpostise clădirea lungă, cu un singur nivel şi cu încăperi pe o parte şi pe alta a culoarului, în urmă cu o jumătate de secol. Între timp, aceasta devenise o construcţie cu număr de inventar în cadrul unui business piscicol din zonă. Cei trei au cumpărat întreaga afacere în anii 2000, deci şi clădirea în discuţie, din care au reconstruit hotelul actual.

În căutarea deţinuţilor fără nume

Rostul descinderii noastre în zonă a fost acela de a găsi locul în care sunt îngropaţi deţinuţii morţi în lagăr. În declaraţiile sale, comandantul Ion Ficior a susţinut că oamenii ar fi murit de bătrâneţe şi nicidecum din cauza condiţiilor de detenţie şi a regimului de teroare instaurat sub comanda sa şi că, mai ales, fuseseră îndeplinite toate obiceiurile creştine în ceea ce priveşte înmormântarea lor: cruce, slujbă, decenţă.
Spre deosebire de declaraţiile sale, mărturiile tuturor celorlalţi, de la deţinuţii supravieţuitori, la rudele morţilor şi la oamenii din sat, au arătat că lucrurile stau exact pe dos: morţii erau îngropaţi noaptea, într-un mister total, aduşi în sat cu căruţa, “împachetaţi” în stuf legat cu sârmă sau în lăzi de placaj, aruncaţi sau depuşi câte doi-trei în gropi comune ori în gropi separate, săpate, în majoritatea lor, la adâncimi de până-ntr-un metru; fără cruce, fără semne distinctive, fără slujbă ori preot.

Ce spun arheologii

“Oamenii au fost înmormântaţi în gropi, oarecum, obişnuite, într-o zonă a cimitirului în care nu există niciun fel de semnalizare. Din observaţiile preliminare rezultă că o mare parte a mormintelor identificate prezintă caracteristici diferite de obiceiurile de înmormântare a localnicilor de etnie rusă lipovenească: orientarea creştină a trupurilor – cu faţa spre răsărit -, prezenţa obiectelor personale – podoabe, îmbrăcăminte, încălţăminte –, aspecte neremarcate de noi, ci relevate de localnici” spune pentru Gândul dr. Constantin Băjenaru, arheolg, colaborator al IICCMER.

Un popă, fost miliţian

Dan Mihai Ţălnaru a obţinut toate avizele şi documentele de cercetare in situ, de la guvern, precum şi acordul primăriei comunei C.A.Rosetti şi al Bisericii Creştine Ruse de Rit Vechi din România, Mitropolia Brăila, reprezentată de IPS Leonti (Izot Lavrente) –, ceea ce însă nu l-a impresionat prea mult pe preotul satului, de acelaşi rit. Părintele, fost miliţian - care ne promisese, altfel, că ne va caută la cimitir, cum vom ajunge în localitate, a-ntins-o “la peşte” pentru vreo două zile, uitând că ia salariu din “acatistele” enoriaşilor.
Astfel blindaţi, am pornit spre cimitir în compania celor câţiva săteni pe care, cu chiu cu vai i-am convins, în cele din urmă, să ne ajute la săpat.

Cimitirul condamnaţilor

Zone mari din cimitirul sătesc sunt bine îngrijite. Crucile, ca şi casele, sunt vopsite în alb şi albastru şi nu seamănă cu ale noastre. În treimea de sus există nu una, ci două transversale paralele de dimensiuni diferite, în treimea de mijloc fiind încastrată, în stâlpul central, o diagonală. În majoritatea lor crucile poartă, înscrise, nume lipoveneşti, pâlcuri întregi păstrând numele aceleiaşi familii. “La noi, copiii se îngroapă lângă părinţi. Aşa e de când lumea”, spune Ivan, unul dintre bărbaţii care au venit să ne ajute. La fel ca uliţele, curţile şi toate câmpurile, cimitirul este, şi el, o întindere albă de nisip, brăzdată de umbrele salcâmilor vechi.

Odată ajunşi, arheologii stabilesc locurile care vor fi decopertate. Volodea, Pavel, Ivan, Nicolai şi Andruşca îşi fac cruce, scuipă-n palme şi se pun pe treabă. În prima zi, am muncit cu ei. În a doua, am pătimit cu ei. În a treia, ne-am uitat la ei. Vasilescu nu i-a scăpat din ochiul camerei.


În latura din stânga a cimitirului, după ce treci de poartă, e o cruce mare, albă, înaltă de patru-cinci metri. În umbra ei, un mormânt de nisip despre care nu ştim nimic. Aproape că nu ştie nimeni. Sătenii ne spun că, în stânga acesteia, către gard, ar putea fi gropile în care au fost aruncate cadavrele deţinuţilor. Săpăm acolo, nimic. Săpăm în spatele crucii, într-un pâlc de salcâmi, nimic. În dreapta crucii, către aleea principală, săpăm din nou. Şi facem prima descoperire şocantă: două schelete într-o groapă comună. Par să fi fost îngropate în două lăzi de placaj, diferite, una lângă cealaltă, cam la un metru adâncime, în nisip.
Ambele au craniul sfărâmat, cel din dreapta fiind aşezat în profil, cu zona cervicală frântă. Pare să fi fost violent împins într-un spaţiu neîncăpător pentru dimensiunile sale. Mâinile i se încrucişează undeva aproape de pelvis, deasupra bazinului proeminent. Fluierele picioarelor îi sunt petrecute, unul peste celălalt, şi legate.
Scheletul din stânga este poziţionat mai corect, fără urme de violenţă, deşi, odată cu nisipul periat dintre oasele sale, Dan a aruncat pe mal şi tubul unui cartuş de PM.


Două schelete - două “poveşti” despre viaţă, despre moarte, despre neşansă, despre violenţă. Dan Vasilescu îşi face treaba cu migală de artizan, periind fiecare fir de praf de pe oasele îngălbenite. Constantin Băjenaru, pe marginea gropii, realizează, la fel de meticulos, schiţele scheletelor, la scară, pe o “coală milimetrică” prinsă în pense de metal de un blat de lemn.
Înţeleg, privindu-I pe cei doi, că arheologia este, totuşi, o artă sublimă, comisă, uneori, într-un context şocant.

O moarte violentă?

“Cei doi defuncţi, introduşi în aceeaşi groapă, în lăzi diferite, sunt depuşi contrar practicii creştine, care presupune aşezarea cu faţa către Răsărit. S-a observat că picioarele unuia dintre ei sunt suprapuse şi legate; de asemenea, zona cervicală e frântă, capul aflându-se într-o poziţie total nefirească. Mormintele nu conţin inventar funerar şi nici marcaje precum o cruce sau alte simboluri ori monumete.
În opinia mea, înmormântările sunt efectuate pe parcursul unei perioade mai lungi de timp; mormintele nu prezintă caracteristici unitare: adâncimea variază de la - 0,80, la – 1,50, orientarea nu este aceeaşi, uneori constatând prezenţa unei lăzi, alteori lipsa acesteia; există multiple abaterii de la practica creştină”, spune dr. Constantin Băjenaru.

Dănuţ Vasilescu, tânărul arheolog cu o răbdare de artizan, s-a aşezat în umbra gardului. Şi-a scos masca şi mănuşile albe de chirurg şi priveşte într-o parte. Pare ostenit. “Nu-i uşor, dar dincolo de meserie, e pasiunea mea. Ce să spun? Oasele sunt conservate, s-au păstrat relativ bine, ceea ce a permis evidenţierea anumitor detalii - poziţia mâinilor, a capului şi a picioarelor. Am observat că unul dintre defuncţi prezenta o fractură evidentă a zonei cervicale, cauzată de o eventuală manipulare violentă. Încă nu putem spune dacă asta s-a produs înainte sau după deces”, spune Vasilescu.

“Ţipătul păsării de noapte”

A doua zi de săpături. Evenimentele nu mai sunt foarte spectaculoase. Cvintetul lipovean a continuat să sape cu şi mai mare abnegaţie. Au fost decopertate şase cadavre – trei în lăzi cu capac, nedeschise, unul într-o ladă fără capac, două direct în pământ. Nu ştim ce ne va rezerva cea de-a treia zi. Locurile “libere”, în cimitir, se împuţinează. Au mai rămas de decoperat “doar” trei sferturi din “zona nemarcată”. Sătenii spun că, aici, mai devreme sau mai târziu, îi vom găsi pe cei “morţi fără lumânare”.


Pe cei aruncaţi, în negura nopţilor sparte de “ţipăt iute de pasăre”, în gropile albe de nisip; fără haine, fără lumânare, fără slujbă…
Fără suflare.

Un articol de Marian SULTĂNOIU

49 Comentarii [+] Adauga un comentariu

#1 ceocan 18.09.2013 11:24

Excelenta initiativa !!! Incet,incet incepem si noi romanii (cel putin o parte) sa ne descoperim istoria, pe cei care au platit cu viata pt. viata noastra...Tot respectul!!!!

 
#2 sorin 18.09.2013 11:40

Si cu ce va deosebiti voi, fascistilor de comunistii stalinisti, cand voi vanati vrajitoare batrane?!

 
#3 Nemesis 18.09.2013 11:42

In sfarsit, se va face lumina pentru cei plecati si pentru noi, cei ramasi. Dumnezeule, e oribil ce s-a intamplat. Si un mesaj pentru toti reprezentantii autoritatii MI, MJ, MP: totul lasa urme! Nu uitati niciodata prima regula, totul lasa urme!

 
#4 RESPECT ,DUMNEZEU ESTE CU NOI 18.09.2013 11:53

ROSIA MONTANA NE VA GRABI IN GROPI DATORITA OTRAVURILOR PE CARE NI LE SERVESC TRADATORII NEAMULUI ROMANESC CARE AU VANDUT AURUL SI TAOATE BOGATIILE TARII STRAINILOR. MAJORITATEA CARE NE CONDUC SUNT URMASII ACESTOR TORTIONARI ,ROMANI SALVATI-VA VIATA ,SANATATEA SI VIITORUL COPIILOR,NU IN GENUNCHI ASA…

 
#5 Adina 18.09.2013 11:54

Impresionant! Incredibil! Revoltator! Acesti "tortionari" trebuie dezvaluiti, pedepsiti si pusi la marginea societatii pentru faptele lor. Nu stiu cum se suporta ei insisi, cum pot trai cu povara zecilor/sutelor de suflete ucise si a durerii familiilor acestora?. Este foarte important a fi…

 
#6 Mihaela Zgimboi 18.09.2013 12:01

Cum s-ar putea afla daca toti acesti tortionari au urmasi ? Si ce au ajuns in viata acesti urmasi ? Unde au invatat ? Unde lucreaza ? Ce profesii au ? Ce caractere sunt ? Eu as vrea sa aflu ! Cum sa facem sa aflam cu toti ? Cred ca sunt lucruri interesante de aflat ... nu credeti ?

 
#7 constantin (un moldovean) 18.09.2013 12:02

@Adina
Au fost sanitarii societății românești. După secole de căpușare a poporului, a fost un moment, excepțional, când ploșnițele au primit ce-au meritat. Regret că n-am fost gardian. Jur că nu supraviețuia niciunul !

 
#8 Marius 18.09.2013 12:40

De abia acum s-au apucat sa ii desconspire pe marii tartori ai sistemului carceral comunist. Oare cate zeci de mii de fosti gardieni, reeducatori traiesc din pensii mult peste medie. Cunosc cateva personaje care nu vor sa vorbeasca dar, la care simti mandria datoriei implinite pana la capat, capat la…

 
#9 Mishu 18.09.2013 12:43

Tata, Dumnezeu sa il ierte!, a fost la Periprava. Mi-a povestit ca stateau pe bacul Gironde. Din cate stiu dl Diaconescu a fost acolo. Munceau la taiat stuf, cu piciarele in apa, printre serpi. Unii, mai curajosi, sau care nu aveau nimic de pierdut, prindeau serpi: aveau niste cutii de lemn in spate…

 
#10 Vali 18.09.2013 12:47

Bunicul sotiei a murit si a fost inmormantat la Periprava. Familia a primit doar certificatul de deces si verigheta. De ce? A fost omorat sau a murit de plamani asa cum scria in certficatul de deces?

 
Vezi toate comentariile...

Adauga un comentariu

Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Gândul. Campurile marcate cu rosu nu sunt valide! Comentariul a fost adaugat!

Cod captcha invalid!

Introdu numarul din imagine: